Povestea nemuritoare a unei muritoare
Intr-un tinut indepartat, dintr-o tara indepartata, unde harta sta atarnata in cui si barcile se plimb pe apa, a fost odata ca niciodata o fata.Si era una la parinti si mandra-n toate cele; cum e.....mm..fecioara? nu..nu e fecioara si nici noi nu suntem sfinti; dar era foarte mandra de ea. O fata frumoasa ca soarele si cu ochi senini ca marea, o adevarata incantare pentru imparatie, cu rochii din cele mai fine si scumpe matasuri si pantofi din cel mai stralucitoare diamante. Dar fata noastra avea un defect - era deosebit de zgarcita , egoista, si foarte plina de ea :credea k e de ajuns sa ai rochii stralucrioate pentru a fi la fel de lucitoare precum un luceafar.Insa a deveni luceafar presupunea mutl mai multe calitati, calitati ce ii lipseau printesei noastre.Si astfel, dupa ani intregi petrecuti la sanul mamei si pieptul cald al tatalui, fata a trebuit sa isi ia viata in propriile maini si in felul aceasta Tiffany a ajuns sa vada ca viata e ceva mai grea si ca sunt lucruri care conteaza. Cu toate acestea, ea nu si-a indreptat greselile cu care a crescut, dar totusi a ajuns sa se planga de felul in care altii o tratau, nerealizand de fapt, ca este parte din comportamentul ei si ca probabil, acesta este motivul pentru care o deranjau.
In dorinta ei de a ajunge regina, si de a domni peste capetele tuturor, printesa no0astra a inceput cautarea unui print. Si nu dorea orice fel de print! Ci unul stralucitor, bogat, carismatic, un print cu un cal alb precum zapada proaspat cernuta ce putea sa zboare mai repede ca vantul, si mai repede chiar decat gandul. A inceput draguta de ea sa mearga la cele mai importante petreceri, la cele mai mondene evenimente din imparatia ei, in cautarea mult doritului sortit.Si dupa ceva timp a intalnit alesul. Intr-un decor de invidiat, in lumina protectoare a lunii si in timp ce pana si stelele cu a lor lumina aurie ii contemplau, Charles a sarutato pe Tiffany. Pe marginea lacului broastele molfaiau de bucurie iar doua ratuste galuste se uitau cu o invidie de nedescris. Isi doreau din tot suflet sa
fie in locul ei, pentru a putea simti dorinta, pasiunea, iubirea, sentimentul general de acei fluturasi rebeli care o ametisera pe Tiffany.Parea ca e dragoste adevarata. Nimic nu putea fi mai perfect, totul era de vis: peisajul, atmosfera, timpul, locul... si iubitul! Toate erau perfecte! Si, convinsa k el e sortitul, ca el e viitorul ei sot, alaturi de care va petrece ani multi si fericiti, Tiffany i se darui cu toata inima si pasiunea de care era capabila lui Charles. S-au iubit sub lumina blanda a lunii, intr-o atmosfera idila unde parea ca intreaga natura ia parte si se bucura de comuniunea lor. Nimic nu putea fi mai frumos, dragostea parea ca a invins orice obstacol, iar cei doi erau fericiti, imbratisati, sub crengile unui nuc stufos.Dar, dupa ce toata s-au iubit oglindindu-se in apa cristalina, la rasarit Charles a trebuit sa plece la vrajitorul Wiulor pentru ca acesta sa ii dea potiunea care il ajuta sa isi dea seama daca fata era intradevar era cea aleasa. Substanta din culoarea aracetului dar cu gust de ananas, cu gust de rodii si cartofi trebuia bauta de tanara domnita si daca i se mareau buzele de odata, asta insemna ca da, ea era aleasa. In schimb, in drum spre taramul vrajitorului Wiulor Charles a fost atacat, rapit si ucis in lupte crancene de niste dipsomani care il cautau de mult sa-i fure toti banii. Charles mintise in stanga si in dreapta, chiar si pe Tiffany, ca este fiul imparatului Portocaliu, din tinuturile Slonului dar defapt, el era fiul unei croitorese si a unui cizmar de la cetate Slonului.
Atunci a fost romanizarea, acum...americanizarea
14 februarie..ce zii frumoasa cu soare!..si atat! Ce valentine's day?
Din pacate Valentine's-ul e mult prea in, iar Dragobete sunt total out.
Ma gandeam ca pe zi ce trece ne americanizam. E adevarat ca ar fi foarte ciudat sa mergem la un magazin cu mancare rapida (fast food) si sa cerem un caine fierbinte-hotdog, dar de aici pana la a sarbatori cu mare taifas si devotament valentine's-ul este totusi un pas. In plus, nu stiu daca ati observat, dar parca si de craciun lumea ureaza Merry Christmas! sau Merry Xmas sa fie si mai trendy.
Am uitat sa fim romani sau...cum?
Plus ca...think about...adica, de ce sa creem o zi a iubirii in cuplu, cand se presupune, la o adica, ca cele doua persoane stau impreuna pentru ca se iubesc; celelalte tipuri de relatii nu se iau in calcul. Ar fi frumos sa fie un fel de Valentine's al iubirii intre oameni. Sa te trezesti pe 14 februarie si sa iti impui in gand: azi nu mai tip la colega mea total insuportabila si nu ma mai uit urat la tipul ciudat de la coltul strazii care in fiecare zi se ia de mine. Asa da!
Dar stau mai apoi si ma gandesc, oare lumea se implica chiar atat de mult in sarbatorirea acestei zile? Tu cand iubesti o persoana astepti 14 februarie sa ii transmiti sentimentele nutrite? I don't.
Si pana la urma, asa cum am mai spus, avem Dragobetele si daca pana acum nu am realizat suna mai romantic: "dragobete"; ce cuvant frumos!
Mai ramane sa uram in loc de Paste fericit, Happy Easter si totul e ok. La urma urmei tot acolo e.
Oglinda, oglinjoara...
Mama mia! ce mai trece si timpul asta...pppfffu...trece timpul pe langa noi, imbatranim, uitam sa ne bucuram de ceea ce avem si uite asa, ajungem intr-un punct al vietii noastre in care ne plangem dorul anilor si clipelor trecute. Trecutul, amintirile, sunt frumoase pentru unii, mai putin frumoase pentru altii, dar oricare ar fi situatia, ele raman in urma, intr-un folder cu numele fiecaruia ce contine poze si filmulete pe care numai noi le putem viziona. Nu demult, profa de filozofie, intreba...cum ar fi daca, intr-o zi, as face schimb de amintiri cu un amic dintre ai mei. Cu siguranta, fiecare dintre noi ascundem, secrete mai mici, secrete mai mari, secrete care ar putea deztrama multe si ar creea suferinta si prin acest schimb de amintiri, multe ar iesi la iveala, sau, daca persoana respectiva s-ar metamorfoza brusc in persoana ta, dar cu eu-ul ei, probabil ca ar tine pentru ea cele aflate, de teama sa nu se afle sau nu.
Intotdeauna este un ,,sau nu". Have you noticed?
De cateva zile ma gandesc cum ar fi daca o persoana s-ar oprii sa se priveasca in oglinda, un timp indelungat, poate chiar imposibil de indepartat. Gandeste-te la o fetita. Are 13 ani, este frumoasa foc: ochi albastrii ca o petala de miozot si parul cret cu bucle de aur. Din greseala, da peste o oglinda si cand se priveste zambeste pentru ca ii place ce vede; stie ca este frumoasa!
Dar anii trec si pentru ea, ca pentru oricine altcineva si dupa cativa ani, ea are deja 18 ani. Ai sa razi acum daca esti ceva mai in varsta, dar cineva spunea ca adolescenta ar fi grea si tind sa cred ca are dreptate in felul lui. Baieti, emotii, iubiri desarte, grupuri de prieteni si anturaje care mai de care mai nebune, ambitii prostesti si lista poate continua...
Ideea e ca omul se schimba in 5 ani, mult, vad si eu cum zilnic mai imi apare un rid (eu am o scuza: se intituleaza bac, sau, altfel spus mate, fizica si de acum trebuie sa incep sa invat si romana, deci:)) dupa bac fac botox ---evident, o gluma!)
Si ca sa imi termin ideea, ma intrebam, cum va reactiona fata cand va vedea diferenta? Cand va vedea ca chipul ei de portelan nu mai este acelasi pentru ca probabil inca este la pubertate, cand va vedea ca poate nu mai are privirea acea dulce si senina.
De ce oare ne schimbam asa de tare? Ne schimba timpul, viata? sau, este totul ceva psihic, la urma urmei.
Intotdeauna este un ,,sau nu". Have you noticed?
De cateva zile ma gandesc cum ar fi daca o persoana s-ar oprii sa se priveasca in oglinda, un timp indelungat, poate chiar imposibil de indepartat. Gandeste-te la o fetita. Are 13 ani, este frumoasa foc: ochi albastrii ca o petala de miozot si parul cret cu bucle de aur. Din greseala, da peste o oglinda si cand se priveste zambeste pentru ca ii place ce vede; stie ca este frumoasa!
Dar anii trec si pentru ea, ca pentru oricine altcineva si dupa cativa ani, ea are deja 18 ani. Ai sa razi acum daca esti ceva mai in varsta, dar cineva spunea ca adolescenta ar fi grea si tind sa cred ca are dreptate in felul lui. Baieti, emotii, iubiri desarte, grupuri de prieteni si anturaje care mai de care mai nebune, ambitii prostesti si lista poate continua...
Ideea e ca omul se schimba in 5 ani, mult, vad si eu cum zilnic mai imi apare un rid (eu am o scuza: se intituleaza bac, sau, altfel spus mate, fizica si de acum trebuie sa incep sa invat si romana, deci:)) dupa bac fac botox ---evident, o gluma!)
Si ca sa imi termin ideea, ma intrebam, cum va reactiona fata cand va vedea diferenta? Cand va vedea ca chipul ei de portelan nu mai este acelasi pentru ca probabil inca este la pubertate, cand va vedea ca poate nu mai are privirea acea dulce si senina.
De ce oare ne schimbam asa de tare? Ne schimba timpul, viata? sau, este totul ceva psihic, la urma urmei.
O sută de feţe
Oare...asa suntem si noi oamenii, cand se vorba ca "fiecare are o mie de fete" se valideaza?
Din candela timpului...
Departe de iluzii desarte, departe de iubiri nedescoperite, mai greu este sa fi apartinand vreodata unei alte lumi.
Imagineaza-ti.
Tu, familia ta si alta lume.
Oricat de mult te-ai schimba, oricat de mult ar trece timpul, tu, daca ai crezut vreodata in ceva, intr-o prietenie, in niste oameni, mereu iti va fi dor de ei si mai mult de atat, iti va fi dor de clipele petrecute cu ei. Nu ma refer la amici fara niciun scop comun, nu ma raportez la oameni ce-si pierd timpul meditand la o sticla...de ceva. Si aceea este prietenie-adevarat-,dar, ma refer la o prietenie pe care nu stiu cati au avut-o.
Si nu conteaza ca erai copil. Cand erai copil credeai orice vedeai, iubeai orice zambet si jucarie care scotea sunete jucause.Culmea este ca...cei care pleaca dintr-un loc in care au crezut adanc, indiferent de varsta, mereu ii vor avea in minte pe acei; cei care sunt inca acolo, mereu isi vor dori sa fie in alt loc, pentru ca asa este omul, nu stie sa aprecieze valoarea unui bun.
Si cel mai ciudat este, ca as vrea sa fiu mai explicita si nu pot.
Nu imi vei intelege of-ul din acest post. Nici nu vreau, poate.
Vroiam doar sa ma descarc.
Imagineaza-ti.
Tu, familia ta si alta lume.
Oricat de mult te-ai schimba, oricat de mult ar trece timpul, tu, daca ai crezut vreodata in ceva, intr-o prietenie, in niste oameni, mereu iti va fi dor de ei si mai mult de atat, iti va fi dor de clipele petrecute cu ei. Nu ma refer la amici fara niciun scop comun, nu ma raportez la oameni ce-si pierd timpul meditand la o sticla...de ceva. Si aceea este prietenie-adevarat-,dar, ma refer la o prietenie pe care nu stiu cati au avut-o.
Si nu conteaza ca erai copil. Cand erai copil credeai orice vedeai, iubeai orice zambet si jucarie care scotea sunete jucause.Culmea este ca...cei care pleaca dintr-un loc in care au crezut adanc, indiferent de varsta, mereu ii vor avea in minte pe acei; cei care sunt inca acolo, mereu isi vor dori sa fie in alt loc, pentru ca asa este omul, nu stie sa aprecieze valoarea unui bun.
Si cel mai ciudat este, ca as vrea sa fiu mai explicita si nu pot.
Nu imi vei intelege of-ul din acest post. Nici nu vreau, poate.
Vroiam doar sa ma descarc.
